E simplu să faci rap în România. Un simplu copy + paste după piesele de peste ocean, apoi mici modificări. Ultimul exemplu e dat de Grasu XXL şi Guess Who (La la song), care îl copiază pe Will Smith (Gettin’ Jiggy Wit It). O fi veche melodia tipului, însă nu poate fi uitată aşa uşor. Ruşine, Grasule şi Ghici Cine-ule!!!
Iată surogatul:
… şi originalul:
Îmi desenezi un soare vesel pe tavanul camerei mele, deşi e trecut de 3 noaptea şi pleoapele încearcă să ne ascundă ochii. Între două fumuri ne atingem uşor buzele şi oprim timpul. Noi ardem mai repede decât timpul, păşim către alte lumi fără să ne pese. Muzica ne resuscitează sau ne loveşte cu putere, ne rupe mintea sau ne aşează pace peste suflete. Tu gemi de plăcere, iar eu simt cum îmi alergi prin vene. Mă întrebi cât e ceasul. E aproape ora 4, dar de sus, de pe tavan, soarele ne luminează vesel. Fumul urcă până la el şi îl face să explodeze. Peste noi cad artificii şi ne umplu mintea. Curând vom exploda şi noi şi vom atinge nirvana.
Ceea ce urmează să citim ar putea fi comic dacă nu ar fi tragic. NOTĂ: rândurile de mai jos nu îmi aparţin.
La facerea lumii, pentru a-i putea ajuta pe oameni să prospere, Dumnezeu a hotărât, prin Legea Divină, să dea fiecărei naţiuni câte două virtuţi. Astfel, El i-a făcut pe elveţieni ordonaţi şi respectuoşi faţă de legi, pe nemţi – disciplinaţi şi raţionali, pe englezi – perseverenţi şi studioşi, pe japonezi – muncitori şi răbdători, pe francezi – culţi şi rafinaţi, pe spanioli – veseli şi ospitalieri ş.a.m.d. Când a ajuns la români, i-a spus îngerului consilier:
- Românii vor fi inteligenţi, cinstiţi şi buni politicieni.
După ce a publicat legea în ”Monitorul Celest”, îngerul a remarcat că toate popoarele aveau câte două virtuţi, iar românii trei. S-a gândit că în acest fel românii ar putea depăşi şi exploata pe toţi ceilalţi. Dumnezeu s-a gândit să revină asupra legii printr-o Ordonanţă de Urgenţă.
OUG: ”Pentru că virtuţile dumnezeieşti, odată acordate nu se mai pot lua înapoi, precizez că nimeni nu va putea avea şi folosi mai mult de două virtuţi în acelaşi timp.”
Astfel se explică de ce românii care sunt inteligenţi şi cinstiţi, din păcate nu fac politică, cei care sunt cinstiţi şi fac politică nu sunt inteligenţi, iar cei care fac politică şi sunt inteligenţi nu sunt cinstiţi.
Îmi plac nopţile pentru că mă simt în siguranţă în spatele perdelelor trase; pentru că e mai multă linişte şi pot să disting orice sunet; pentru că pot ieşi în întuneric să privesc stelele fără ca nimeni să mă privească; pentru că îmi pot lăsa gândurile să alerge libere oriunde vor; pentru că Soarele nu îmi mai arde trupul, iar oamenii nu îmi mai ard sufletul. Ei dorm. Eu sunt singur în întunericul nopţii. Doar liliecii mai intră nepoftiţi prin fereastra deschisă. Motanul toarce liniştit într-un colţ al camerei şi pare că nu-i pasă. Nici mie nu-mi mai pasă. Greierii au uitat că vine toamna şi îşi cântă în câmp simfoniile. Aş putea spune fără să greşesc că unul dintre ei falsează, dar cine ar crede? Adie un vânt rece şi plăcut, care aduce de departe parfumuri aproape uitate. Nu văd prea departe prin bezna nopţii, dar pot să-mi creez în minte orice tablou. Cănd se vor ivi zorii, voi fi de negăsit. Doar Luna va şti în ce aşternut îmi voi fi sfârşit zbaterea.
1. Învăţăm o mulţime de lucruri în viaţă şi suntem cu fiecare clipă care trece tot mai cunoscători. Sunt unii care nu pot învăţa să moară şi, mai grav, sunt unii care nu pot sau nu vor să înveţe să trăiască.
2. Un om inteligent găseşte soluţii pentru toate problemele pe care le întâmpină şi iese din ele. Un om înţelept se fereşte de probleme.
3. Pentru un grup (echipă, comunitate etc.), cea mai mare ameninţare este cea interioară. Când ameninţarea vine din exterior, grupul este unit. Un grup dezbinat din interior este sortit să se destrame.
4. Nu lăsa garda jos niciodată! Când crezi că eşti pregătit să faci faţă oricăror furtuni, oricât de puternice, poţi fi pus la pământ de cea mai mică adiere de vânt.
5. Am fost întrebat de nenumărate ori ce aş face dacă aş fi pentru o zi Dumnezeu. Nu am răspuns niciodată. Pe lângă latura bună, cei ce m-au întrebat ar fi putut vedea şi partea mult mai întunecată. Probabil aş fi un dumnezeu rău.
Era ziua de naştere a tatălui meu (acum câţiva ani). Aşteptam un vechi prieten. Ne dusese cu zăhărelul o zi întreagă. Pierduse toate trenurile, era deja noapte şi nu mai speram să-l vedem. Oricum, nu era prima dată când ar fi făcut aşa. La telefon nu răspundea. Târziu, am primit de la el un telefon şi ne-a spus că e în faţa blocului. Venise în cele din urmă cu o maşină de ocazie. Am coborât după el, l-am dus în casă, s-a aşezat şi i-a spus tatălui meu:
A: Nea Bebe, mă scuzaţi, am pierdut trenul.
B: N-are nimic, e bine că ai venit, a venit răspunsul.
A: Nuuu, nea Bebe. Eu am piedut trenul vieţii.
Da, unii pierd trenul vieţii. Sau dacă în viaţă coborâm şi ne urcăm în mai multe trenuri, unii nu le mai prind, alţii nu se urcă în trenul care trebuie. Mă refer la etapele vieţii. Fiecare trebuie depăşită la momentul potrivit. Apoi apare alta. Dacă nu profiţi de oportunitate, s-ar putea să nu ai o a doua şansă. Vei lua următorul tren, dar vei fi mereu în urma altora.
Dacă viaţa este o călătorie cu trenul de la Bucureşti la Timişoara, ai grijă să nu cobori în Craiova.
Ne deschidem sufletul prea larg în faţa prea multor persoane, ca nişte cetăţi care îşi deschid porţile şi aşteaptă să fie cucerite. “Prietenii nu ne vor răni”, ne spunem, “ei vor fi mereu acolo.”
Prietenii ne-au înălţat de atâtea ori, cu ei am realizat lucruri măreţe, alături de ei am trăit clipe minunate. Probabil ne ştiu toate secretele şi slăbiciunile. Împreună am fost mai puternici. De foarte multe ori doar am părut mai puternici. Ne-am trezit singuri, în mijlocul luptelor, trădaţi, cu cetăţile pustiite, cu prietenii fugiţi cu visele noastre cu tot. Ne amintim de ei doar când vedem urmele unghiilor noastre pe ziduri şi ne pare rău că i-am iubit prea mult sau că ne-au iubit prea puţin.
Ia viaţa în piept! Nu ţi s-a spus de nenumărate ori? Ce nu ţi s-a spus e că, din momentul în care te-ai hotărât să stai drept în faţa valului ce se pregăteşte să te lovească, eşti într-un continuu meci în deplasare. Exact ca la fotbal. A juca în deplasare înseamnă a juca cu handicap. Mai întâi aştepţi să vezi cât de tare izbeşte valul, apoi înveţi moduri să te ridici, să te scuturi şi să mergi mai departe. Contraataci şi probabil cel mai bun rezultat pe care îl poţi scoate este o remiză şi lipsa şansei unei rejucări.
Ne distrugem timpul şi implicit viaţa gonind după o fericire efemeră. Căutăm pace în locuri infectate de război, ţinem cu dinţii de prieteni care nu ne merită, aspirăm la lucruri pe care probabil nu le vom avea niciodată, facem planuri pentru care nu avem resurse, întoarcem spatele unor oameni care mai merită o şansă, căutăm un loc căruia să-i putem spune ”acasă”. Câte vise ni se transformă în scrum şi câte în stele? Alergăm ca nişte nebuni după odihnă, o viaţă întreagă, şi o găsim în cele din urmă în ţărâna din care am fost făcuţi.
Când sufletul îţi este plin de dor, când distanţa te separă de pământeanul pe care îl iubeşti cel mai mult şi căruia îi spui înger, îţi vine să ieşi în răcoarea nopţii şi să vorbeşti cu stelele ca şi cum ele ţi-ar putea purta gândurile pe cer, dincolo de nori, printre alte constelaţii, către el. Gândul că priviţi acelaşi cer îţi dă pace. Sunteţi departe, dar vă apropie aceleaşi vise. Tu eşti Pământul, ea – Luna. E departe, dar gravitează misterios în jurul tău. Îţi imaginezi coliziunea dintre voi. Întregul Univers s-ar aprinde şi s-ar umple de lumină.
Cu sufletul plin de dor, aştepţi coliziunea. În lupta cu timpul o să învingi prin gândul că aşteptarea e provizorie. Eşti singur în răcoarea nopţii, dar în curând vei absorbi Luna printr-o gaură neagră.
Uneori scriu pentru a răspunde întrebărilor care nu-mi vor fi adresate niciodată. Scriu pentru a mă explica sau pentru a combate. Îmi place să critic atunci când scriu. Şi nu scriu mai mult de 0,5% din ceea ce gândesc. Uneori scriu pentru a nu uita, pentru a-mi lăsa repere şi exemple şi pentru a împărtăşi cu alţii sentimentele. Acum scriu pentru că mi-e dor. Mi-e dor de senzaţia că nu există timp, că pot ţine lângă mine doar pe cine doresc, că lumea se poate întoarce pe dos fără să mă afecteze.
În sertarele minţii noastre se adună, de-a lungul timpului, o mulţime de lucruri. Fiecare sertar conţine atât lucruri care ne folosesc, cât şi lucruri pe care de mult ar fi trebuit să le aruncăm, dar am omis. Lucrurile astea nefolositoare ne deprimă şi ne ţin pe loc. Ne minţim că, dacă nu vom mai căuta prin ele o vreme, le vom uita. În clipa în care, descurajaţi, stăm cu capul în mâini pe marginea patului, apare cineva care se oferă să scoată afară tot, să facă în aceste sertare curăţenie generală. Şi dintr-o dată, tot ce era urât şi dureros dispare. În locul rămas gol, cel ce a făcut curat aşază o fotografie, un surâs, o inimă. Apoi ne grăbim să eliberăm şi celelalte sertare şi aşteptăm să fie umplute din nou.
Testul democraţiei este libertatea de a critica. (David Ben-Gurion)
