Încă o dată NU !!!

 

Nu îmi schimb mentalitatea de la o zi la alta, aşa că nu voi vota nici cu această ocazie.

Nu o să fac un eseu pe tema alegerilor europarlamentare. Ar fi pierdere de timp. Apoi, sunt total dezinteresat de acest subiect. Nu mă interesează cine iese învingător sau cine pierde. Banii mei şi ai tuturor românilor vor merge în buzunarele unor mari mincinoşi fie că votez eu sau nu. Lucrurile nu se vor schimba în ţara asta. Au trecut 20 de ani de când tinerii au murit pentru o viaţă mai bună. Unde e viaţa cea bună? Daca ar fi să se schimbe totuşi ceva, oricum s’ar schimba doar în rău. Poate o nouă taxă. Poate o nouă lege idioată.

Suntem învăţaţi că dacă nu mergem la vot nu suntem buni cetăţeni, că nu ne îndeplinim obligaţiile. Obligaţii? Parcă locuiam într’un stat democratic. Am dreptul să votez sau să nu votez. Am dreptul să fiu nemulţumit de atâta minciună şi de atâtea nenorociri, de gafe şi prosteli publice, de acuze între partide. Chiar dacă nu votez, am dreptul să mă exprim faţă de toate aceste urâciuni. De ce? Pentru că banii mei pleacă spre unul sau spre altul, indeferent dacă votez sau nu. Pentru că sun la 112 să anunţ că la mine în scară se droghează nişte tineri şi mi se spune că este veche situaţia, se cunoaşte cazul dar nu există probe. Oh, da!

Ni se promit multe. Politicienii spun că vor veni cu proiecte noi, că vor atrage fondurile Uniunii Europene pentru diferite domenii, că vor implementa legi spre binele cetăţenilor. Iar eu spun că nu există probe.

România, groapa de gunoi

 

Începusem să mă îngrijorez gândindu’mă că românul nu produce. Dar românul m’a contrazis: -”Cum să nu produc, frate? Cine crezi că a făcut gunoiul ăsta?” Iar eu, ruşinat, vorba reclamei: -”Aaa, îmi cer scuze.”

Nu cred că există ţară în lumea asta în care să întâlneşti atâta mizerie ca în România. Nu cred că există popor mai lipsit de educaţie şi de bun simţ decât poporul român. Vreau să fac o comparaţie, să vă arăt o diferenţă. De mentalitate, de educaţie, de ce vreţi voi să fie.

1. Spania. Spaniolii au foarte multe sărbători în timpul unui an. Asta înseamnă foarte multe zile libere şi foarte multe ”Fiestas”, adică petreceri în aer liber, concerte, târguri. Bâlciuri dacă vreţi, ca să sune ca la noi. Oamenii (de la copii până la bătrâni) ies seara în oraşe şi sate şi petrec. În urma lor rămân foarte puţine gunoaie, pentru că au fost educaţi să arunce la coş ceea ce rămâne în urma unei consumaţii. Puţinul gunoi care rămâne este repede înlăturat de echipele de salubrizare formate chiar şi din tineri studenţi. Da, studenţi, pentru că au fost învăţaţi că nu e o ruşine să lucrezi.

Un caz aparte este cel al mini restaurantelor în care oamenii poposesc înainte să plece la lucru sau in timpul pauzelor de masă pentru un mic dejun, prânz sau o răcoritoare. Aici, ambalajele de la produsele cumpărate sunt lăsate de cele mai multe ori pe jos. Nu din lipsă de bun simţ, ci pentru că ambalajele de pe jos arată faptul că mini restaurantul are clienţi, deci e un loc bun pentru a servi ceva.

2. România. Avem foarte puţine sărbători, în consecinţă foarte puţine zile libere într’un an. Printre ele, 1 mai, zi în care distrugem păduri, plaje şi parcuri, consumăm galoane de bere şi zeci de mici (că deh, românului îi place îmbuibarea). Asta nu e tot. În celelalte zile ale anului, trecem pe lângă tomberoane şi coşuri de gunoi, dar ambalajele şi resturile le aruncăm pe jos. Sau în lacuri şi râuri, dacă suntem la munte. Sau oriunde, numai în coşuri nu. Asta pentru că nu am fost educaţi, pentru că am făcut prea puţină cultură civică şi prea multă matematică la şcoală, pentru că am fost bătuţi peste cap cu lopata (metaforic vorbind). Gunoaiele care rămân după noi sunt cu greu strânse de aşa zisele echipe de salubrizare. Iar ăsta e cazul fericit, pentru că se poate să nu fie strânse deloc. Aceste echipe sunt formate din oameni dubioşi, plictisiţi, leneşi, dornici de sporuri de ruşine, pentru că la noi e o ruşine să lucrezi.

Trăim într’o groapă de gunoi şi ne place. Ne place să lăsăm gunoiul pe scară, să aruncăm ambalajul în iarbă, să ne facem nevoile lângă toaletele publice, să dăm cu piciorul în coşul de gunoi de pe stradă, să spargem sticle pe asfalt. Dacă e de rău pentru noi e bine. Cu mentalitatea asta vom rămâne mereu. Pentru că merge şi aşa, nu? Pentru că ne place.

NOTA 4 !!!

 

În timp ce la Chişinău oamenii sunt vânaţi, răpiţi şi bătuţi pentru faptul că protestează împotriva regimului comunist din Moldova sau pentru că pur şi simplu relatează ce se întâmplă acolo pentru posturile de televiziune din România, în scumpa noastră patrie partidele îşi lansează candidaţii pentru alegerile Europarlamentare.

Situaţia din republica Moldova este gravă. Protestele tinerilor din Chişinău au fost, cel puţin până acum, înăbuşite de comunişti. Vânaţi de agenţi de securitate, torturaţi şi obligaţi să dea declaraţii despre alţi participanţi la proteste, manifestanţii au fost decimaţi şi descurajaţi. Înfrângerea este cauzată şi de faptul că nu au fost susţinuţi de liderii politici din opoziţie, aşa cum s’a întâmplat, de pildă, în România. Cu siguranţă ne amintim clica de oameni politici care ocupaseră Televiziunea şi asigurau cetăţenii de suportul lor.

Situaţia din Moldova este gravă şi dintr’un alt motiv. Jurnaliştii moldoveni sunt ‘’săltaţi” de pe stradă şi interogaţi, iar cei străini, printre care se află şi mulţi români, sunt trimişi în ţară fără  motiv. Colegii lor din ţară îi caută, încearcă să îi contacteze telefonic, însă fără rezultat. Comuniştii nu dorm. Cenzura e în floare.

Mi s’a făcut şi mai mult silă de ţara asta în care trăim zilele trecute, când am urmărit la televizor evenimentele de la Chişinău. Un jurnalist român nu putea fi contactat de colegii din ţară prin nicio metodă. Se tot zbăteau, încercau să sune jurnalişti de la alte posturi TV. Nu se ştia nimic despre el de câteva ore. Într’un târziu au contactat telefonic un corespondent al unei alte televiziuni care i’a asigurat că cel căutat este bine.  Fusese reţinut de autorităţile de la Chişinău, interogat şi avea să fie trimis în ţară. Apoi, după câteva minute, În direct, pe acelaşi post TV, PSD îşi lansa candidaţii pentru alegerile Europarlamentare. Vorbe goale, vorbe pe care parcă le’am mai auzit şi cu alte ocazii. Pe alt canal, prim-ministrul României spunea nişte prostioare. Nu reţin ce pentru că nu’mi umplu capul cu orice mizerie. Preşedintele României era certat cu presa, nu avea de făcut nicio declaraţie. În consecinţă pe nimeni nu interesa soarta fraţilor de peste Prut sau cea a jurnaliştilor noştri trimişi acolo.

Politica e înţeleasă eronat la noi. Aici politica înseamnă vorbe, controverse, interese de partid. Chiar aia mică, fata lu’ tata, domnişoara Elena Băsescu spunea că îi place politica pentru că în acest domeniu există învinşi şi învingători, iar ei îi place să fie o învingătoare. Aaa, da? Oare nu e politica un domeniu în care mai marii ţării rezolvă problemele interne şi externe ale statului? Nu trebuie să realizeze ei ce frământă naţiunea asta şi să ia decizii pentru remedierea situaţiilor de criză? Nu trebuie să se ocupe de cetăţenii patriei, implicit de amărâţii ăia torturaţi dincolo de Prut? Şi dacă tot susţin că Basarabia e pământ românesc, nu trebuie să ia atitudine faţă de violenţele, de nedreptăţile din Republica Moldova? Se pare că nu, pentru că politica înseamnă altceva pentru ei.

Numai respect pentru cei care zilele trecute au ieşit în pieţele marilor oraşe din ţară arătând că sunt alături de fraţii lor, pentru jurnaliştii care au făcut tot posibilul să ne ţină la curent cu situaţia de la Chişinău. În schimb, pentru mai marii ţării, NOTA 4 !!!

Scrisori de la Teddy

 

Am ales să postez următoarea povestire pe blog pentru că mulţi dintre noi au trăit povestea lui Teddy, chiar daca nu în întregime. Cu siguranţă că a existat cineva care să ne ţină pe loc, să ne umilească, dar a existat şi cineva care să ne ridice, să ne întărească.

În timp ce se afla în faţa copiilor din clasa a V-a în prima zi de şcoală, doamna Thompson le’a spus un neadevăr. Ca majoritatea profesorilor, le’a spus elevilor săi că îi iubeşte pe toţi la fel de mult. Totuşi, acest lucru nu era posibil deoarece în primul rând, cufundat în banca sa, era băieţelul numit Teddy Stallard.

Doamna Thompson îl urmărise pe Teddy în anul precedent şi observase că acesta nu se juca cu ceilalţi copii, hainele sale erau neîngrijite şi era murdar mai tot timpul. Şi Teddy avea motive să fie nesuferit. Se ajunsese până acolo încât doamnei Thompson îi făcea plăcere să scrie pe lucrările acestuia, cu un creion gros şi roşu un X mare şi îngroşat şi să îi dea nota 4. La şcoala în care preda, doamna Thompson trebuia să revizuiască toate caracterizările elevilor, iar pe Teddy îl lăsase intenţionat la urmă. Când a deschis dosarul acestuia a rămas surprinsă să vadă că profesoara din primul an scrisese: ”Teddy este un copil isteţ, îşi face temele cu grijă, este manierat şi este o plăcere să fii în preajma lui.” Profesoara din clasa a doua scrisese: ”Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii săi, dar este tulburat de faptul că mama sa suferă de o boală incurabilă, iar viaţa de acasă trebuie să fie foarte grea.” Profesoara din clasa a treia scrisese: ”Moartea mamei sale l’a afectat foarte mult. Se străduieşte foarte mult, dar pe tatăl său nu prea îl interesează, iar climatul de acasă îl va afecta în curând dacă nu se va schimba ceva.” Profesoara din anul patru a scris: ”Teddy este retras şi nu mai este interesat de şcoală. Nu are mulţi prieteni şi uneori adoarme în timpul orei.”

Doamna Thompson a înţeles problema şi i’a fost ruşine de ceea ce a făcut. S’a simţit şi mai prost când elevii i’au adus cadouri de Crăciun, legate cu panglici frumoase şi împachetate în hârtie strălucitoare. Mai puţin Teddy. Cadoul acestuia era împachetat în hârtie obişnuită de culoare maro pe care desenase şi colorase brăduleţi şi globuri. Doamnei Thompson i’a fost greu să îl deschidă în faţa celorlalţi. Unii dintre copii a început să râdă când a descoperit o brăţară căreia îi lipseau unele pietre şi o sticluţă de parfum pe trei sferturi goală. Ea i’a certat când a observat că brăţara era drăguţă şi parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a rămas după ore în acea zi doar pentru a’i spune: ”Doamna Thompson, astăzi mirosiţi exact ca mama.” După ce au plecat copii, a plâns aproape o oră. În acea zi a încetat să mai predea scrierea, citirea şi aritmetica şi a început să îi înveţe pe elevi.

Doamna Thompson i’a acordat o atenţie deosebită lui Teddy. Pe măsură ce lucra cu el, mintea lui a început să îşi revină. Cu cât îl încuraja mai des, cu atât acesta reacţiona mai bine. Până la sfârşitul anului, Teddy ajunsese cel mai isteţ elev din clasă. În ciuda promisiunii că îi va iubi pe toţi la fel, Teddy a devenit alintatul ei.

Un an mai târziu a primit o scrisoare de la Teddy în care îi spunea că e cea mai bună profesoară pe care a avut’o vreodată.

Au mai trecut încă şase ani până a primit un semn de la el. I’a spus că terminase liceul al treilea în clasă şi că ea rămăsese cea mai bună profesoară pe care o avusese.

Patru ani mai târziu a mai primit o scrisoare în care spunea că va termina în curând facultatea cu cele mai bune rezultate. Încă o dată o asigura pe doamna Thompson că fusese cea mai bună profesoară.

Apoi au mai trecut încă patru ani şi a mai venit o scrisoare cu acelaşi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard. Apoi o nouă scrisoare în care o anunţa că se va căsători. Îi spunea că tatăl său a murit cu câţiva ani în urmă şi o întreba dacă ar dori să participe la nuntă şi să stea în locul în care stă de obicei mama mirelui. Bineînţeles că a acceptat. Şi a purtat brăţara căreia îi lipseau unele pietre şi a folosit acelaşi parfum pe care îl primise cu mult timp în urmă de la Teddy. S’au îmbrăţişat, iar Teddy i’a şoptit la ureche: ”Mulţumesc pentru că ai crezut în mine. Mulţumesc pentru că m’ai făcut să mă simt important şi mi’ai arătat că pot însemna ceva.” Doamna Thompson i’a şoptit cu lacrimi în ochi: ”Teddy, ai înţeles greşit. Tu eşti cel care m’a învăţat că pot schimba ceva. Nu am ştiut cum să predau elevilor până nu te’am întâlnit pe tine.”     (Elizabeth Ballard, Home Life magazine, 1976).

Şoricelul vedetă

În data de 4 ianuarie 2009 am postat pe blog un articol despre o punguţă de stafide în care găsisem un cap de şoarece. Pe lângă întâmplarea în sine, am postat şi câteva poze dar şi un filmuleţ pe site-ul Videonews (puteţi vedea filmuleţul în partea dreaptă a blogului meu).

La acea vreme mi s’a părut ciudat faptul nu am câştigat premiul de 400 de Ron pentru cel mai bun filmuleţ al săptămânii. Premiul s’a dus către un utilizator care trimisese un film cu el şi câinele său jucându’se cu o minge. Ştirea nu a fost preluată de nicio televiziune, ziar sau site până vineri, 27 martie 2009. La această dată a început vânzoleala, dar şi penibilul. Filmul şi pozele postate de mine au fost preluate de site-ul Antenei 3, fiind ulterior prezentate în cadrul buletinului de ştiri al aceleiaşi televiziuni. Până aici nu a fost nimic ieşit din comun. Cei de la Antena 3 nu au adăugat şi nu au scos nimic din ceea ce eu relatasem.

Lucrurile au degenerat când ştirea a fost preluată de alte site-uri, care nu s’au sinchisit să verifice informaţia. Mai mult, au adăugat anumite lucruri şi au schimbat date (site-ul stiri.rol.ro). Spre exemplu, se spune că punguţa de stafide nu a fost desfăcută la câteva zile după revelion, ci ”de curând”. O altă informaţie eronată este aceea că aş fi anunţat OPC-ul. Dacă cei care au preluat ştirea ar fi verificat informaţia (foarte simplu, doar scriau pe Google ”cap de soarece” sau ”pungă cu stafide” ) ar fi observat că în comentariile care au însoţit articolul meu scrie clar că nu am anunţat Protecţia Consumatorului (şi motivul pentru care nu am făcut’o).

Una peste alta, şoricelul meu este vedetă la televizor şi pe internet. Cei care doresc să afle ce s’a întâmplat fără să pună la îndoială ceea ce citesc, sunt invitaţi să nu părăsească acest site şi să acceseze urmatorul link http://claudiusurmei.wordpress.com/2009/01/04/am-gasit-un-cap-de-soarece-in-punguta-de-stafide/

România dăunează grav sănătăţii !!!

Citind articolele de pe acest blog vă veţi da seama că nu vorbesc prostii atunci când spun că ţara noastră ne dăunează.

De fapt nici nu mi’am propus să postez pe acest site doar articole în care să evidenţiez mizeriile ţării în care trăim. Sper ca lucrurile bune care se întâmplă în lume să umple paginile blogului meu, deşi nu cred în realizarea acestui lucru.

De ce a traversat puiul strada?

 

Semafor: 1. Dispozitiv de semnalizare optică, alcătuit dintr’un stâlp fix, cu unul sau mai multe braţe mobile a căror poziţie, în timpul zilei, sau a căror schimbare de lumină, în timpul nopţii, indică diferite semnale referitoare la circulaţia pe căile ferate. 2. Dispozitiv de semnalizare optică folosit pentru a transmite vaselor din larg comunicări referitoare la navigaţie. 3. Indicator cu lumini colorate, pentru reglementarea circulaţiei în oraşe; stop.

Şi pietonii? Dacă semaforul este ”plantat” pentru reglementarea circulaţiei, pietonii de ce sunt discriminaţi? Scuzaţi’mă. Să vă spun mai întâi despre ce este vorba. Despre ultimul semafor din Bucureşti. Sau despre primul, depinde dacă vii sau pleci. Locaţia? Sector 5, cartier Rahova, Şoseaua Alexandriei. Te bucuri de acest semafor doar dacă esti şofer căci, drept vorbind, semaforul este veşnic verde. Ca pieton, pentru a traversa strada trebuie să apeşi un buton şi să aştepţi 5-10 secunde schimbarea culorii semaforului. Apoi, poţi trece liniştit. Numai că aici apare problema. Unde este butonul? Aaa, uite’l dincolo de stradă. Cum, noi nu avem aici? Nu, noi aşteptăm să apese cei de dincolo. Numai că dincolo nu e nimeni. Să trecem pe roşu? Nu, că n’apucăm să facem doi paşi. Păi şi ce facem? Traversăm altă dată, când cei ce au ”plantat” semaforul vor realiza că au uitat să monteze butonaş şi pe partea asta a şoselei. Şi până atunci, ce facem? Cum ce facem? Ne întrebăm de ce oare ne’am născut în ţara proştilor posesori de semafoare inteligente.

13 aprilie 2009. UPDATE: Am găsit butonul semaforului la vreo 7-8 metri depărtare, pe un panou electric. Ca să îl apeşi trebuie să te apleci. Trebuie să te agiţi mult ca să îl găseşti, iar dacă vii dinspre Alexandria nu ai nicio şansă. De fapt cred că butonul a fost montat de curând pentru că la data la care am scris articolul am căutat de mi’a venit rău şi nu am dat de niciun buton. Oricum, nu înţeleg de ce butonul e pe un panou electric şi nu pe stâlpul semaforului, cum ar fi normal.

Viaţa trăită ca o viaţă

Nu accepta viaţa aşa cum ţi’o propun oamenii. Nu înceta de a te convinge că viaţa ar putea fi mai frumoasă; a ta şi a celorlalţi; nu altă viaţă, viitoare, care ne’ar consola de aceasta şi ne’ar ajuta să’i acceptăm mizeria. Nu accepta. Din ziua în care vei începe să înţelegi că nu Dumnezeu, ci oamenii sunt răspunzători de aproape toate nenorocirile vieţii, nu te vei mai resemna. (André Gide)

Foarte mulţi oameni trăiesc  viaţa la întâmplare, fără să se gândească la valoarea acesteia şi la faptul că după ce mor în urma lor vor lăsa un semn al trecerii lor. Astfel aleg să trăiască haotic, să nu îi intereseze nimic, să urască şi să se certe, să cultive violenţa şi să transforme viaţa într’o rutină. În fiecare zi fac aceleaşi lucruri lipsite de sens. Această categorie de oameni face rău şi celor care vor să se bucure de viaţă, să aleagă din ea ce este mai frumos, să ducă pacea în locurile prin care umblă.

Întâlnim oameni care sunt de foarte multe ori plictisiţi. ”Viaţa nu e oare de o sută de ori prea scurtă pentru a ne îngădui luxul de a ne plictisi?” (Friedrich Nietzsche). Dacă ni s’ar spune că mai avem foarte puţin timp de trăit, oare nu am merge în toate locurile la care am visat? Oare nu am face toate lucrurile pe care am dorit să le facem şi nu am avut ocazia? Nu am face ordine în viaţa noastră şi nu am trăi frumos? Nu am pune capăt conflictelor cu semenii? Cu siguranţă că ne’am întreba ce lăsăm în urmă sau cum îşi vor aminti oamenii de noi, însă toate aceste semne de întrebare ar trebui să se nască în mintea noastră nu la bătrâneţe, când nu mai poţi face nimic să remediezi situaţiile neplăcute pe care le’ai creat şi când oamenii pe care i’ai rănit poate că nu mai sunt. S’ar putea să treci în nefiinţă mult mai repede decât te aştepţi. Ce laşi în urmă?

Ce rămâne după ce pleci?  Rămân casele pe care le’ai ridicat, maşinile pe care le’ai cumpărat, terenurile şi toate proprietăţile pe care le’ai avut? Acestea vor dispărea într’o zi. Toate vor fi cenuşă iar urma li se va şterge. Rămân creaţiile tale, invenţiile, teoriile? Acestea vor fi uitate odată cu evoluţia ştiinţei şi a tehnicii. În fiecare zi vor apărea altele mai bune, mai complexe. Rămân copiii? S’ar putea să te uite într’o zi. Şi atunci ce laşi în urmă? Fapte şi vorbe frumoase. Zâmbete şi un umăr pentru cei ce plâng. Oamenii îşi vor aminti de tine pentru ceea ce ai fost, nu pentru ceea ce ai avut. În cele din urmă însă totul va fi uitat. Să fie totul deşertăciune şi goană după vânt, aşa cum spunea înţeleptul Solomon? Dacă trăieşti doar pentru viaţa aceasta, pentru plăcerile de o clipă, da. În schimb, dacă trăieşti frumos, alegând principii sănătoase şi punându’ţi ţinte înalte fără a te abate de la standardele creştine, atunci această deşertăciune se transformă în speranţă pentru viaţă. Nu o viaţă trecătoare, ci una veşnică.

Cineva spunea că ar trebui să trăim ultima zi de pe pământ ca şi cum ar fi prima zi din cer. Neştiind numărul zilelor noastre, acest lucru înseamnă de fapt să acceptăm viaţa aceasta pământeană ca pe o etapă a vieţii veşnice pe care să o trăim ca atare. Aici îndrăznesc să completez spunând că în momentul în care vom trăi astfel, pământul va fi un mic colţ de cer. Iar dacă aici vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, în cer vom trăi fericiţi pentru eternitate.

”Dintre viaţă şi moarte aleg acea viaţă din mine ce nu poate fi ucisă de nicio moarte (Andreea Trifu).

Noroc şi sănătate!

Un vechi proverb spune că în casa în care nu intră soarele pe fereastră, intră doctorul pe uşă. Aoleu! Nu doctorul! Vă rog, deschideţi fereastra!

Mă tem de doctori şi nu mi’e ruşine să recunosc acest lucru. Mă tem de doctori încă din fragedă pruncie şi sunt sigur că în situaţia mea sunt mulţi oameni. Nu vreau să fiu înţeles greşit. Fobia mea nu are legătură cu seringile, cu acele, cu înţepăturile, ci cu persoanele care le mânuiesc. Îmi amintesc cum, mic fiind, m’am tăiat la mână cu un cuţit de bucătărie. Mama mea a reuşit să oprească sângerarea (nu ştiu cum) şi m’a dus la spital. Acolo, o asistentă plictisită mi’a pus mâna într’un fel de tavă şi a început să mă coasă ca pe un sac în timp ce sângele şiroia în recipient. Apoi, mama mi’a povestit că după naştere am avut probleme grave de sănătate şi că am stat în spital pentru a face perfuzii. Pentru că eram prea mic şi venele de la mână nu erau vizibile, medicul a decis să’mi înfigă acele în cap. Numai că nu a nimerit venele şi a înfipt acele sub piele. În timp ce eu agonizam, doctorul se bărbierea liniştit în biroul lui şi nu a venit să’şi corecteze greşeala până când mama mea nu a intrat peste el şi i’a dozat peste mutra’i plictisită câteva perechi de palme gospodăreşti. Experienţele de genul acesta au fost multe, mai mult sau mai puţin dureroase şi m’au făcut să cred că în cazul în care mă voi îmbolnăvi e mai bine să mor acasă liniştit decât înt’un spital, batjocorit de cadrele medicale.

Poate că vă întrebaţi de ce scriu despre aceste lucruri. Dacă aţi urmărit ştirile săptămâna aceasta cu siguranţă aţi văzut multe cazuri în care medicii sunt acuzaţi de malpraxis, cazuri în care trimit pacienţii de la un spital la altul până când aceştia mor. Unii dintre ei spun de la început că dacă nu le dai nimic, nu pot să intervină. Deci sănătatea se poate cumpăra? Acum aflăm că da. Mai îndrăzneşte cineva să spună că banii nu aduc fericirea? Nu ai bani, nu poţi merge la doctor. Dacă nu mergi la doctor înseamnă că nu te poţi vindeca, deci ai probleme de sănătate în continuare. Având probleme de sănătate pe care nu le tratezi începi să te gândeşti la faptul că mai devreme sau mai târziu o să te stingi. Gândindu’te la asta, nu poţi spune că eşti un om fericit. Şi totul se trage de la un sistem bolnav în care cei plătiţi să salveze vieţi nu dau nici doi bani pe semenii lor. Poate că este şi vina celor care, cu mulţi ani în urmă nu concepeau să meargă la doctor fără să’i ofere o ciocolată, un pachet de ţigări sau de cafea. Iată că domnului doctor a început să i se facă greaţă de la atâta ciocolată. Acum vrea mai mult.

Urmărind ştirile seară de seară am văzut că medicii care au trimis un pacient de la un spital la altul până când acesta a murit, au fost pedepsiţi. Cum? Li s’a interzis să mai profeseze, iar asistentelor din tura respectivă li se va opri 10% din salariu timp de 3 luni. Atât de puţin valorează viaţa unui om în ţara asta? Oare unde se va ajuge? Am văzut că deja medicii vin la spital înarmaţi, deci ce să ne mai mire? Poate că într’o zi vom merge la spital pentru tratament şi vom fi întâmpinaţi de un doctor care ne va pune pistolul la tâmplă, apoi, zâmbind ne va zice: -Ori mori singur, ori te împuşc eu.

P.S.: Vă doresc tuturor multă sănătate. Multă, multă, multă, să vă ajungă. Să nu fie nevoie să aşteptaţi mila unora cărora nu le pasă decât de propriul buzunar.

Românul şi munca – baba şi mitraliera.

Îmi place munca, mă fascinează. Pot sta ore în şir să mă uit la ea. (Jerome Klapka Jerome)

Am avut ocazia să călătoresc în mai multe state ale Europei (Grecia, Spania, Franţa, Germania, Austria, Italia, Ungaria). Am observat că, spre deosebire de lucrările din ţara noastră, în străinătate acestea sunt executate mult mai repede şi sunt de calitate. Oamenii îşi iau rolul în serios, nu vin la muncă ”dotaţi cu de’ale gurii” (ţuică şi alte otrăvuri fabricate în beciuri insalubre) şi sunt foarte odihniţi (spre deosebire de muncitorii români care mai mult dorm decât lucrează). Un alt lucru pe care l’am observat a fost faptul că oraşele nu sunt sufocate de cabluri atârnate aiurea de stâlpi, acestea fiind încadrate frumos în reţele subterane. În schimb, pe străzile şi trotuarele oraşelor din România (mai ales în Bucureşti) trebuie să circuli cu atenţie pentru a nu te agăţa în vreun cablu căzut de pe stâlpi. Iar acesta nu este singurul pericol. Canale neacoperite sunt la tot pasul. În multe intersecţii nu funcţionează semafoarele. Trotuarul este spart des pentru lucrări însă craterele ce rămân în urmă sunt astupate după foarte mult timp (sau niciodată).

Azi am plecat din cartierul Dristor până în zona Mallului din Vitan (un drum de vreo 20 de minute de mers pe jos). A fost o adevărată aventură, o cursă cu obstacole pe care nu le’am depăşit până nu le’am imortalizat pe camera foto. Eram foarte nervos pentru că trebuia să merg când pe şosea, când pe trotuar. Însă speranţa că lucrurile se vor rezolva a încolţit în sufletul meu când am văzut camionul de intervenţii.

M’am apropiat de camion, dorind să văd un grup de muncitori destoinici ce’şi dau sufletul pentru a remedia situaţiile neplăcute create tot de ei. Am zărit doi oameni ce se chinuiau să taie un cablu. Discutau aprins: ”Păi ce bă, ai făcut de 30.000 şi nu faci de 50?” Într’un plan îndepărtat, alţi doi oameni se prefăceau că repară un panou electric. Dar camionul? Oare ce rol avea el în acest tablou? Oare o persoană competentă avea să coboare din el şi la o simplă ridicare de mână avea să stabilească ordinea, bunul mers al lucrurilor? M’am apropiat mai mult de camion, împins de curiozitate. În interior hiberna cineva. Asta nu e tot. După cum reiese din poza de mai sus, bloca a doua bandă de circulaţie. Mi’am permis să îl fotografiez. Priviţi’l fără să’l deranjaţi!

P.S.: Chinezul se laudă astfel: Când ne apucăm să construim o fabrică, la 6 dimineaţa turnăm temelia şi la ora 12:00 iese primul automobil pe poarta acesteia.

Neamţul se laudă astfel: Când începem să construim o fabrică, la 6 dimineaţa turnăm temelia şi la ora 11:00 asamblăm primul tanc.

Românul se laudă astfel: Când ne apucăm să construim o fabrică, la 6 dimineaţa turnăm temelia şi până la ora 10:00 toţi muncitorii sunt beţi mangă.