Citind articolele de pe acest blog vă veţi da seama că nu vorbesc prostii atunci când spun că ţara noastră ne dăunează.
De fapt nici nu mi’am propus să postez pe acest site doar articole în care să evidenţiez mizeriile ţării în care trăim. Sper ca lucrurile bune care se întâmplă în lume să umple paginile blogului meu, deşi nu cred în realizarea acestui lucru.
Oamenii zilelor noastre sunt tot mai deprimaţi şi tind să privească spre viitor purtând o pereche de ochelari pesimişti. Motivul? Au uitat să se bucure de lucrurile mici ale vieţii, lucruri care, puse cap la cap, alcătuiesc fericirea.
Am decis ca pentru o vreme să las deoparte critica la adresa oricărei persoane sau oricărui lucru negativ ce se întâmplă în jurul meu. Vreau să văd partea frumoasă a vieţii. Vreau să mă retrag în singurătatea gândurilor mele şi să meditez asupra bucuriilor vieţii. Şi când vorbim despre bucuriile vieţii, ce poate fi mai frumos decât să iubeşti şi să ţi se răspundă în acelaşi fel? Ce poate fi mai frumos decât să împarţi viaţa cu cineva care va fi întotdeauna sprijinul tău şi la bine şi la rău, până când moartea vă va despărţi? Pardon. Şi nici moartea nu vă va despărţi.
”O mână te sprijină; e a ei. O gură îţi atinge uşor fruntea; e gura ei. Auzi o răsuflare foarte aproape de tine; e ea. Să ai totul de la ea, de la credinţa ei în tine şi până la mila ei, să nu fii părăsit niciodată, să ai această fiinţă plăpândă care să te ajute, să te rezemi pe o trestie de neclintit, să atingi cu mâinile providenţa şi să o poţi lua în braţe; Dumnezeu aievea, ce încântare! Inima, această modestă floare cerească, păşeşte spre o tainică înflorire. N’ai schimba această umbră pentru oricâtă lumină. Sufletul-înger e aici, aici fără încetare. Se îndepărtează numai ca să se întoarcă. Dispare ca un vis şi apare din nou, ca o realitate. Iat’o! Eşti plin de seninătate, de bucurie, de extaz. Străluceşti în noapte. Mii de îngrijiri mărunte. Nimicuri care preţuiesc foarte mult în acest gol. Cele mai gingaşe accente ale vocii unei femei, şoptite ca să te legene, îţi înlocuiesc o lume stinsă. Eşti dezmierdat de un suflet. Nu vezi nimic, dar te simţi iubit. E un rai făcut din beznă.” (Victor Hugo, Mizerabilii).
Dacă în viaţă există astfel de lucruri, prefer să le acord mai multă atenţie şi să las deoparte latura mea critică măcar pentru o vreme. Vreau să mă bucur de ceea ce mi’a dat Dumnezeu, de micile lucruri care ne fac viaţa frumoasă. Mi’ar plăcea să ştiu că veţi încerca şi voi lucrul ăsta, pentru că merită. Alungaţi orice gând rău, orice frustrare, orice dezamăgire. Gândiţi’vă că nu ne’am născut la întâmplare, că avem un scop în lumea asta, că Dumnezeu s’ar bucura văzându’ne fericiţi.
Aţi observat cât de mânioşi devenim în momentul în care cineva nu ne mulţumeşte dacă îi facem un bine?
Mă plimbam într’o zi printr’o librărie din capitală dorind să găsesc o carte ceva mai interesantă. M’am oprit în dreptul unei cărţi negre şi mari, cu un titlu deosebit (616 Totul e infern, scrisă de David Zurdo şi Angel Gutierrez). Am deschis la prima pagină şi am citit ceva profund, ceva la care nu m’am gândit niciodată: ” Dacă un om ar înceta să fie egoist, dacă un om curat ar face o faptă de bunătate întru totul dezinteresat, fără să aştepte ceva în schimb, nici măcar mulţumirea de a fi bun sau răsplata mântuirii; un om care să ştie adevărul şi totuşi să lucreze binele, atunci Lucifer, cea mai îndurerată dintre creaturi, mişcat de acela ce învinge disperarea nesfârşită, ar vărsa peste pământ o lacrimă ce ar face să înmugurească cea mai frumoasă dintre flori: un trandafir roşu ca sângele. Şi totul ar redeveni la fel ca la început. Dumnezeu s’ar întoarce la locul Lui, iar Lucifer, din nou bun, s’ar aşeza lângă El. Nu ar mai fi iad şi nici durere după moarte. Nici iad şi nici durere.”
Evident, nu cred în iad şi, evident, Lucifer nu se mai poate întoarce în locul din care a fost izgonit, adică în cer. Dumnezeu i’a oferit ocazia să aleagă între bine şi rău iar alegerea a fost făcută. Dar v’aţi gândit vreodată că dacă am înceta să fim egoişti, dacă am face fapte bune dezinteresaţi, fară să aşteptăm mulţumiri şi fără să devenim mânioşi atunci când nu ni se mulţumeşte, atunci pământul ar fi un mic colţ de cer?
Facem fapte bune cu gândul că Dumnezeu va ţine cont de ele în ziua judecăţii, dar faptele bune ar trebui făcute tocmai pentru că L’am cunoscut pe Dumnezeu, iar dragostea Lui ne transformă din egoişti în altruişti. Dacă am medita mai mult la aceste lucruri şi dacă am încerca să le punem în practică, ce viaţă am avea…
Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi. Ioan 8:32
Nu am mai scris de mult timp pe blog. Motivele care m’au împiedicat au fost multe şi întemeiate: vechiul blog era plin de erori şi puţin cam demodat; internetul nu mi’a mers multă vreme; am fost plecat prin ţară în vacanţă ş.a.m.d. Motivul suprem a fost acela că am căutat un subiect interesant, care să marcheze cititorul. Şi l’am găsit în penitenciarul din Sighet, pe care l’am vizitat în vacanţă.
Închisoarea din Sighet a fost construită în anul 1897 ca închisoare de drept comun. După 1945, în Sighet s’a făcut repatrierea foştilor prizonieri şi deportaţi din U.R.S.S. În 1948 a fost adus la Sighet un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni. O parte din ei trăiesc şi azi la Sighet. În 1950 au fost închişi aici peste o sută de demnitari români (foşti miniştri, economişti, militari, ziarişti, istorici, academicieni). Unii dintre ei au primit pedepse grele, alţii nici măcar nu au fost judecaţi. Cei mai mulţi trecuseră pragul de 60 de ani. Tot în 1950 au fost aduşi la Sighet 45-50 de episcopi şi preoţi romano-catolici şi greco-catolici. Pe la Sighet au trecut şi preoţi ortodocşi şi adepţi ai altor culte creştine.
Evident, avea loc o campanie de exterminare a oamenilor de cultură ai ţării, a celor ce nu se supuneau jugului comunist şi a celor ce aveau opinii religioase diferite de ale conducătorilor din acea vreme. Altfel, cum vă explicaţi că pe la Sighet sau prin multe alte închisori comuniste au trecut studenţi, femei înaintate în vârstă, oameni ca Lucian Blaga, Vasile Voiculescu sau Iuliu Maniu? Pentru cei care nu ştiu, la dosarul lui Blaga era ataşată o poezie în care poetul vorbea despre un biet păianjen ce’şi ducea traiul în pânza lui. Apoi, soţia lui Eugen Lovinescu, Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu, a fost arestată la o vârstă înaintată, de peste 70 de ani şi condamnată să execute închisoare politică pentru că fiica acestora, Monica, emigrase în occident.
Am vizitat penitenciarul şi m’am îngrozit. Camerele de tortură, celulele strâmte şi reci, zidurile groase, paturile de fier, lanţurile, gratiile, toate m’au deprimat.
Intr’una dintre camere, pe o tăbliţă neagră erau scrise toate metodele de tortură : smulgerea unghiilor, bătaia pe plăgi deschise, bătaia cu ciomagul, interdicţia de a fi scoşi la WC zile întregi, arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică, crucuficarea pe perete, strivirea unghiilor cu un cleşte special, violarea femeilor şi a fetelor, înghiţirea forţată a propriilor fecale, şocurile electrice, atârnarea cu capul în jos şi multe alte orori pe care un om normal nu şi le poate închipui. De multe ori, tortura se sfârşea prin executarea deţinutului. Am ieşit din această cameră cu sufletul pustiit şi cuprins de mânie. Mă gândeam la sărmanii oameni şi la faptul că, dacă aş fi trăit în acea vreme, la cât de mult îmi iubesc ţara şi având în vedere faptul că am alte convingeri religioase decât cele ale majorităţii cetăţenilor României, cu siguranţă aş fi fost şi eu printre condamnaţi. Lucrul ăsta m-a tulburat.
Intr’o altă cameră, pe pereţi, erau expuse declaraţii ale unor supravieţuitori: ”Atunci, oamenii lui Ţurcanu au început să’l lovească cu pumnii, cu scândura şi cu picioarele până l’au lăsat în nesimţire. A doua zi Blaga arăta ca o fiinţă de pe altă lume. Avea capul umflat, toată faţa vânătă, buzele crăpate şi dinţii rupţi. A fost luat la întrebări din nou.” ”Şoldurile îmi erau o rană, spatele vânăt, deşi nu mai fusesem bătut. Ţi se cerea să te culci pe burtă. Peste tine trebuia să se urce altul şi altul până când simţeai că eşti strivit ca un vierme sub călcâi. Peste îngrămădirea aceasta de trupuri schiloade aruncau apoi pături, multe pături, aşa fel ca respiraţia să devină cvasiimposibilă. Eram ţinuţi aşa, în starea aceasta de sufocare până se ajungea la leşin.”
Mă tot întrebam ce putea fi în mintea unui om care trecea prin asemenea chinuri, iar răspunsul l’am găsit într’o cameră în care erau expuse pe pereţi poeziile multora dintre ei. Să nu vă imaginaţi că aveau hârtie sau condei. Făceau însemnări pe pereţi, scriau pe bucăţi de tifon cu supă şi memorau versurile între ei. Aproape toate poeziile lor erau despre sau pentru Dumnezeu. Şi majoritatea dintre ei nu cereau răzbunare, ci putere pentru a ierta pe asupritori. Am aşteptat să rămân singur în acea cameră şi am plâns. Am plâns mult.
”Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele/ Din lună venea fum de căţui…/ M’am pipăit… şi pe mâinile mele/ Am găsit urmele cuielor Lui./”
”Când vrerile se frâng tăcut sub rangă/ Şi se’mpletesc în veştedă cunună,/ Speranţe spânzurând de câte’o creangă/ Se leagănă sub razele de lună./ De fiecare creangă e’o minciună./ Topeşte’mi, Doamne, ultima mânie/ Să pot ierta cum mi’ai iertat tu mie./
”Pentru câte veşnicii am intrat aicea, Doamne?/ Câţi prieri şi câte toamne voi lipsi dintre cei vii?/ Câte lacrimi, câţi fiori mă vor trece’n aşteptare?/ Am atâta suflet, oare, ca să mor de’atâtea ori?/
M’am gândit să las aici un mesaj pentru toţi cei care regretă vremurile de comunism (sunt mulţi, foarte mulţi): dacă aţi fi trecut pe la Sighet ca deţinuţi sau măcar ca simpli vizitatori, aţi mai fi gândit la fel? Comunismul a marginalizat adevăraţii oameni de cultură, a spălat minţile a mii de oameni cu potenţial şi a ucis. Nimeni nu i’a cerut socoteală.
Vorbim despre pace îndreptând armele unii către alţii.
Nirvana. Hmm… Mulţi dintre noi auzim acest termen şi ne gândim la Kurt Cobain şi melodiile sale. S-ar putea ca mulţi să nu se gândească însă la nimic. Da, sunt mulţi care aud termenul şi se uită pe pereţi. Ce reprezintă totuşi, nirvana? Acest termen filozofic reprezintă un concept Buddhist, ‘’nir’’ însemnând libertate şi ‘’vana’’ însemnând cărarea către renaştere. O altă traducere a termenului ar fi ‘’sfârşitul suferinţei’’.
Nirvana este o stare de pace în care mintea îţi este eliberată de orice gând greşit, ură sau mânie. Este un mod de viaţă în care mintea şi sufletul dobândesc pacea completă, o stare lipsită de moarte. Evident, îţi trebuie o anumită cultură pentru a putea înţelege (de simţit e mai greu, dar nu imposibil) această stare. Nirvana nu reprezintă fericirea care se poate transpune în cuvinte, este mai degrabă o fericire spirituală, consecventă şi nemuritoare.
Fiind considerată ultimul stadiu al vieţii, Buddhismul mai numeşte nirvana şi iluminism. Dobândirea acestei stări se realizează printr-un ciclu de reîncarnări, ceea ce face ca nirvana să nu poată fi descrisă propriu-zis.
Dimensiunile nirvanei sunt: renunţarea, frumuseţea, sănătatea, adevărul, realitatea, eternitatea, fericirea şi puritatea.
Frumos, nu ? Am putea spune că e doar o aberaţie sau că, deşi există ca idee, nirvana nu poate fi atinsă niciodată, însă aş dori să vă contrazic. Pentru a obţine nirvana pe pământul ăsta nenorocit e nevoie de mai puţin decât reîncarnare sau meditaţie zilnică. E nevoie doar de cele opt dimensiuni amintite mai sus, de înţelegere cu semenii, de fraternitate, zâmbete şi voie bună. E nevoie de pace acolo unde dorim un război, de o vorbă bună acolo unde dorim o ceartă, de cântece acolo unde dorim să adresăm sudalme.
Nirvana e atât de simplă şi totuşi atât de puţin înţeleasă… O plimbare prin parc împreună cu prietena te poate face să atingi nirvana. La fel şi victoria favoriţilor într-un meci de fotbal. Nirvana e peste tot. Voi chiar nu pricepeţi ? Deschideţi-vă braţele şi veţi fi trântiţi la pământ de atâta lumină.
E rău să fii bine sau e bine să fii rău?
Săptămâna trecută a avut loc în capitală un incident care m-a făcut să îmi dau seama că românii nu sunt aşa de paşnici şi cu bun-simţ cum li se face reclamă, ci o şleahtă de nemernici ignoranţi şi teribilişti.
Într-una din serile săptămânii trecute, un tânăr însoţit de prietena sa şi de o altă persoană de sex feminin se afla în faţa unui Fast-food din capitală când, din senin, cinci indivizi au început să le jignească pe fete. Acum aş dori să vă întreb dacă tânărul trebuia să se amuze doar de dragul de a nu fi căpăcit de idioţi. A ales, fireşte, să ia apărarea fetelor. După câteva secunde de consfătuire, imbecilii l-au chemat pe băiat mai aproape de ei şi mai departe de camera de luat vederi a respectivului Fast-food, pentru a ‘’discuta’’. Greşeala tânărului a fost să accepte invitaţia. Imaginaţi-vă ce a urmat. Ceea ce mă intrigă cel mai mult în povestea asta e că oamenii se înghesuiau la shaorma ca vitele scăpate din grajduri, iar la câţiva metri de ei, un om o încasa zdravăn pentru faptul că îi luase apărarea prietenei în faţa unor retardaţi frustraţi. Nimeni nu a intervenit, nimeni nu a strigat după ajutor.
Fireşte, românul e înnebunit după Tyson, Doroftei şi alţii, lui îi place acţiunea şi filmele ieftine în care joacă van Damme. Românul e teribilist şi însetat după adrenalină. Românul e prost făcut grămadă şi ignorant peste măsură. Iar eu nu mă tem de oamenii care fac rău, ci de ignoranţa oamenilor buni.
Îneca-v-aţi cu shaormele alea.
Oare de ce îmi place mai mult în afara ţării?
Primăvara anului 2006. Rătăceam pe străzile Madridului iar plictiseala mă omora. Am decis să intru la metrou şi să mă îndrept spre casă. Cu puţin timp înainte de a mă urca în mijlocul de transport în comun, am decis să imi cumpăr o ciocolată de la unul din automatele din staţie. Ciocolata (Snickers) costa 1 euro. Am introdus o monedă de 2 euro, am comandat şi… surpriză. Din automat a ieşit, pe lângă ciocolată, un pachet de bomboane M&M’s. Acesta costa tot 1 euro, însă automatul nu m-a taxat pentru bomboane. Surprins, am comandat din nou o ciocolată. Da, aveţi dreptate, am mai primit un pachet de M&M’s fără să fiu taxat.
Vara anului 2007. Aşteptam trenul împreuna cu prietena mea în gara Atocha din Madrid. Căldura m-a împins spre unul din automatele cu suc din gară. O cutie cu licoare răcoritoare costa 1,20 euro. Am introdus suma, am făcut comanda şi… Surpriză. Din automat au sărit 2 cutii de suc rece ca gheaţa.
Iarna anului 2007. Mă aflam, din păcate, în România, mai precis în staţia de metrou ”Piaţa Unirii” şi nu îmi era nicidecum sete, dar am hotărât să cumpăr o sticlă de Coca Cola de la unul din automatele din staţie. Am introdus deci 3 lei in aparat, am comandat şi… Surpriză. Din automat nu a mai ieşit sticla mult dorită nici până în ziua de azi. Ce frumos era în Spania…
Vai, vai! Vin alegerile şi mă găsesc nepregătit. Şi ce dacă?
Am citit recent un articol care m-a şocat şi m-a făcut să mă întreb ”oare cât de mult aş fi dispus să merg pe jos pentru a-mi exprima preferinţa electorală?” Articolul se referă la o femeie în vârstă de 65 de ani din Regatul Buthan, din regiunea Munţilor Himalaya, care a mers pe jos 600 de kilometri ca să voteze. Femeia a preferat să parcurgă această distanţă pe jos deoarece singura dată când a mers cu maşina a ameţit şi i s-a făcut rău. Bătrâna a călătorit 14 zile pentru a ajunge din capitala Thimphu la Trashiyangste, locul în care a fost născută şi unde avea drept de vot.
Fiind întrebată de ce a făcut acest efort supraomenesc, Tshewang Dema a ţinut să precizeze că nu i se pare un lucru ieşit din comun faptul că a mers atât de mult. Femeia nu a parcurs singură distanţa, fiind însoţită de nepotul ei de 13 ani. Aceştia au suportat temperaturi de sub 0 grade în timpul nopţii, pe drum fiind atacaţi de bandiţi, surprinşi de alunecări de teren şi avalanşe de pietre, dar au scăpat nevătămaţi.
După cum bine ştim, suntem în an electoral. Marii oameni ai ţării se întrec în promisiuni. Pardon, în minciuni. Se investesc bani în campanii de tot felul. La televizor nu vezi altceva decât feţe provocatoare de greaţă. Şi te întrebi ”oare cât de mult aş fi dispus să merg pe jos pentru a-mi exprima opinia faţă de aceste mizerii?” Eu am răspunsul: dacă s-ar amplasa o urnă de vot la mine în scară, m-aş trezi devreme în acea dimineaţă, aş face un ceai negru cu aromă de caramel şi m-aş băga liniştit înapoi în pat. Viaţa e obositoare şi va trebui să fiu odihnit.
România tinde să depăşească standardele europene.
Vreau să aflu neapărat cine este şeful Comisiei de Cultură din Primăria Capitalei. Să merg la el şi să îi administrez două perechi de palme. Sau chiar trei. Cum de ce? Nu ştiaţi? Neobrăzatul ăsta declara zilele trecute că ”legalizarea sexului în locurile publice este o idee demnă de luat în seamă”. Cum, cum? Demnă? Ce legătură există intre demnitate şi sexul în locuri publice?
Să mergem însă mai departe. Aceeaşi persoană declara că ”nişte cabine special amenajate pentru aşa ceva ar fi bine-venite”. Şeful Comisiei de Cultură doreşte să preia acest model de la olandezi, care au legalizat de mult timp această practică. Nu este suficient că nu te mai poţi relaxa prin parcurile capitalei datorită aromelor emanate de toaletele ecologice. Românul nostru nu avea şi el săracul unde să o facă liniştit. Şi Comisia de Cultură i’a trântit o cabină în parc. O cabină în care poate intra fără să fie văzut de cineva şi în care se poate relaxa pentru că oricum nimeni n’o să’i dea indicaţii de afară. Iar la ieşire bineînţeles că nu va fi întâmpinat cu urale şi aplauze de către prieteni. Hai băieţi, altul la rând.
La mine în ţară e multă lume. La tine cum e?
Chiar aşa, domnule. La mine în ţară e multă lume. Şi după ce că e multă, o duce capul numai la prostii. Se tot vorbeşte că la limitele judeţului Covasna cu judeţele Braşov şi Bacău vor fi amplasate panouri pe care va sta scris ”Ţinutul Secuiesc”. Nu m’ar mira ca peste puţin timp să ni se ceară vize pentru a putea pătrunde in teritoriu şi odată intraţi, să fie nevoie să păşim uşor ca nu cumva vreun bezmetic să ne pocnească în moalele capului în timp ce printre dinţi îi curg râuri de înjurături. A, nu e vorba de xenofobie, ci de chestii d’astea banale, în legătură cu românii ăştia spurcaţi care s’ar fi ridicat cu pretenţii pe teritoriul lor.
Situaţia din Kosovo constituie un precedent nefericit şi un exemplu pe care minorităţile din Romania doresc să îl urmeze. Mă întreb, oare de ce românii aflaţi în Spania sau Italia nu s’au gandit niciodată să ceară autonomie în teritoriile în care locuiesc?
P.S.: Astă-vară serveam un gulaş intr’un restaurant situat la mică distanţă de Budapesta. În timp ce mă lăsam răsfăţat de aromele acestui fel, m’am gândit că ar fi o idee bună ca, împreună cu ceilalţi români din restaurant, să cerem autonomie asupra locului, dar m’am stins repede gândindu’mă că aş putea constitui un precedent nefericit şi un exemplu negativ.
comentarii recente